Nu de mult a fost o emisiune difuzată la televizor despre copii cu nevoi speciale. Nu este ușor să fi părintele unor copii cu diferite dizabilități. Poate noi, cei din jur credem că copilul respectiv este răsfățat, de aceea este neascultător și poate ne întrebăm de ce nu-și poate educa părintele copilul. Poate ne și uităm urât la ei. Nu ne putem imagina cât de grea este situația respectivă, și poate părintele și copilul respectiv nu ar avea nevoie decât de înțelegerea noastră.

Am stat de vorbă cu doamna Pokorny Emese Monika, profesor psihopedagog din Târgu Mureș, despre educarea copiilor și tinerilor cu deficiență mintală severă din clasele speciale. Profesoara lucrează și în cadrul unui program ambulator de terapie a dificultăților de învățare ( dislexie, disgrafie) pentru copii preșcolari și școlari. În cele ce urmează vom încerca să înțelegem ce se întâmplă în sufletul acestor copii.

Scopul acestor programe este identificarea și diagnosticarea cât mai timpurie a diferitelor dizabilități, sau riscul apariției acestora în cursul creșterii și dezvoltării, la copii cu vârste cuprinse între 0-6 ani. Astfel ei pot beneficia de programe și îngrijire specială adaptată nevoilor lor prin:

  1. Programe de recuperare complexe neuro-psiho-motorii- stimulare multisenzorială, intervenții psihopedagogice, kinetoterapie, hidroterapie.
  2. Grupuri de socializare-de joacă pentru copii cu și fără probleme.
  3. Consiliere pentru părinți.

Prin aceste servicii se contribuie semnificativ la îmbunătățirea vieții copiilor incluși în program și a familiilor acestora. Datorită depistării la timp a diferitelor dizabilități, se pot diminua anumite consecințe negative ale handicapului, se poate îmbunătății gradul de independență al acestor copii, și pot fi ajutați în dobândirea abilităților de bază. Părinții au un rol foarte important în dezvoltarea fizică și psihică a copilului. Este foarte important să aibă o bună relație cu cei mici, să fie bine informați, având cunoștințe și abilități de înțelegerea copilului.

Formarea personalității copiilor, persoanelor cu deficiență motorie este influențată de doi factori:

  • În general aspectul lor fizic este diferit de cel al persoanelor care le înconjoară;
  • Motricitatea afectată îngreunează manifestarea funcțiilor volitive.

Ambii factori contribuie la schimbarea atitudinii și reacției față de mediul înconjurător, Dea-lungul dezvoltării personalității a unei persoane cu probleme motrice nu se poate ocoli momentul când își recunoaște propria deficiență. Trăirea acestui șoc, confruntarea cu situația lui duce la inițierea prelucrării psihice- a acceptării acestei stări, între persoane care s-au născut cu o deficiență motorie și între acele care mai târziu, într-o perioadă matură, ca tânăr sau adult au devenit invalizi.

Acei copii care s-au născut cu o deficiență motorie, ori au dobândit-o la o vârstă fragedă, nu știu cum este să fi sănătos. Acești copii sunt privați de posibilitatea de a se mișca, de a juca activ cu alți copii, ceea ce contribuie la formarea voinței, a abilităților de integrare socială. Deși frecventează grădinița, deseori nu pot participa la activitățile grupului.

Percepția obiectelor înconjurătoare, a propriului corp și a spațiului este strâns legat de posibiltățile limitate de mișcare ale acestor copii.

Deasemenea întotdeauna va fi o problemă faptul că mediul înconjurător nu le va putea oferi un model de imitat, ceea ce pentru ceilalți copii este firesc și natural.

Frecventele spitalizări și tratamentele recuperatorii, care deseori despart persoana sau copilul cu deficiență motorie de mediul lui și traumele legate de acestea, deasemenea contribuie la formarea personalității. Dar  cu sprijinul familiei și ajutorul specialiștilor (kinetoterapeut, psiholog, psihopedagog) va putea găsi echilibrul între posibilitățile fizice și așteptările lui față de propria performanță.

Wegener descrie detaliat etapele recunoașterii și acceptării deficienței. Copii până la vârsta preșcolară nu observă diferențele, în general copii mici acceptă modul lor de viață mai ales când sunt înconjurați de dragostea și îngrijirea părinților. Prima criză apare la preșcolari când performanța școlară și participarea la jocul cu colegii este limitată de posibilitățile motorii ale lui. Numai acum încep să simtă diferențele.

Adevărata criză apare după împlinirea vârstei de 10 ani. Fiind inteligent înțelege tot mai clar situația, și astfel încrederea în sine și autoaprecierea scade. Numai după câțiva ani, la sfârșitul pubertății își va găsi echilibrul, dacă recunoaște valorile pe care le are și reușește să aleagă o profesie potrivită.

Persoana  care a devenit ca tânăr sau adult o persoană cu deficiențe motrice trăiește o criză mult mai intesivă și devine  chiar labilă din punct de vedere emoțional. Dacă viața ei până la acel moment  a decurs normal, va reuși să înfrunte greutățile apărute într-un mod mult mai eficient.

Atât persoana cu deficiență motorie cât și părinții sau familia acestora au nevoie de înțelegerea, acceptarea și recunoașterea celor din jur pentru a le ușura confruntarea cu problemele ivite din această situație delicată.

Un psiholog poate să ajute în aceste momente grele întreaga familie atât în confruntarea șocului cauzat de un eveniment neașteptat, cât și în a-și găsi resursele necesare îngrijirii persoanei cu dizabilități. Specialistul poate ajuta și persoana cu deficiență motrică să-și  găsească noi valori și calități, să accepte acele lucruri care nu se mai pot schimba și să găsească resurse pentru a lupta în continuare.

Deficiența motorie nu este legată niciodată de ” deficiența sufletească”.

Există persoane cu deficiențe motrice și care sunt echilibrate psihic, cu bogăție sufletească, ceea ce nu înseamnă că ei nu au probleme sau nu întâmpină obstacole zi de zi. Chiar și așa au avut curajul să se confrunte cu realitatea handicapului lor și să-și găsească locul și menirea în lume.

” Dacă nu ești niciodată speriat, stânjenit sau rănit nu înseamnă că nu riști niciodată” Julia Sorel

Add Comment