Cândva în 97, când am terminat liceul, am căutat ceva ce are legătură și cu sportul și cu anatomia. Am vrut foarte mult să cunosc corpul uman, și nu am găsit un profil care să îmi placă în acel moment, așa că am mai tras de timp cam un an jumate. Astfel am aflat că la Facultatea de educație fizică și sport ( am crezut că pentru mine e puțin cam mult pentru că nu avut legătură cu sportul ), există o specializare numită kinetoterapie, de care nu am auzit, dar m-am interesat și am aflat că sunt și materii de sport, se învață și recuperare și am hotărât ca pentru mine acest profil este cel mai bun, ca să ajung kinetoterapeut. Am dat examen și am reușit.
Au trecut cei patru ani de facultate și am devenit kinetoterapeut și spre fericirea mea am avut de la cine să învăț, am avut niște profesori minunați de la care am învățat foarte multe. Și nu m-am oprit aici, pentru că, dacă, un terapeut nu face anumite specializări rămâne undeva foarte departe de ceea ce trebuie să facă. Părerea mea este că, indiferent de profesie, Facultatea îți oferă niște baze, pe care trebuie să le înveți și să le ai. Dar dacă vrei să treci mai departe, să evoluezi trebuie să înveți niște specializări și niște terapii pentru că medicina evoluează, și în kinetoterapie se cercetează mereu… și iată că am făcut niște specializări care în străinătate se cunosc de zeci de ani de zile, din anii 40-50 sau 70 iar la noi nici măcar după nume nu se cunosc. E păcat pentru pacienții de care te ocupi, adică tu, ca terapeut ( eu vorbesc de mine) am lucrat la început dar tot timpul am analizat și am observat că nu ajunge. Am făcut asta cam două-trei luni și am văzut că nu ajunge și am început să caut, trebuie să cauți pentru că nu poți fi nemulțumit, atunci poți fi mulțumit când vezi progrese. Dacă un terapeut nu face reevaluare după un anumit timp, să se uite dacă a făcut progrese cu munca sa, și ar trebui să se vadă un progres real, măcar clinic estetic sau la mișcare indiferent trebuie să se vadă un progres. Și din păcate mulți kinetoterapeuți nu caută progrese, eu caut progrese . Am văzut că nu am progrese și atunci am căutat și datorită unor persoane am găsit cursul de Terapie Schrot, din străinătate la care am participat. Am dat examen și tot ce trebuie, chiar am fost de trei ori în străinătate și norocul meu a fost că am fost lăsat să lucrez și când am ajuns acasă am așteptat primii pacienți. Am băgat capul în carte, că altfel nu se poate și am reușit de la pacient la pacient analizând fiecare pacient, învățând de la fiecare pacient, lucru care este foarte important pentru că ora de terapie nu înseamnă că intri pe ușă și peste o oră ieși, și ne vedem data viitoare, iar când intră la ora următoare iarăși trebuie să analizăm de unde până unde am ajuns și așa mai departe.
Pentru că aceasta este o terapie în cadrul căruia se lucrează mai mult cu adolescenți și să nu uităm că adolescenții sunt în creștere, iar din cauza acesteia din momentul în care ne-am întâlnit putem să mai lucrăm încă patru cinci ani și trebuie să urmărim acel pacient. Și mi-a plăcut foarte mult ceea ce am văzut, mi-a plăcut foarte mult că terapia este foarte eficientă, încât am văzut progrese în scurt timp.
Am început cu această terapie acum 7 ani și de atunci evident că am acumulat mai multă experiență, nu mai am emoții deloc în ceea ce privește tratamentul, evaluarea Sau diagnosticarea unei scolioze. Aș putea spune că sunt și dependent de satisfacție, nu mă simt bine dacă nu am satisfacție aș fi egoist dacă aș lucra numai pentru asta. Eu cred că mă motivează pur și simplu sănătatea, adică ceea ce s-a stricat să încerci să repari, pentru că, cât timp ești în creștere poți să repari, dar când se termină creșterea ai șanse mai mici, nu putem spune că nu se poate, niciodată nu am spus la nimeni că nu se poate, am zis doar că șansele sunt mai mici. Motivația niciodată nu se termină din partea mea și încerc să transmit asta și paciențiilor, care sunt predominant copii și adolescenți (adică între copil și adult). Deci motivația este fără sfârșit din partea mea pentru că întâlnești întotdeauna alt om, alt copil, altă personalitate fiecare îți dă ceva în plus și ție ca terapeut. Dacă tu dai și lucrezi cu suflet și te implici la maxim și pacientul se va implica, și întotdeauna le spun pacienților ca să lucreze cu puțin mai mult suflet și nu doar mecanic pentru că, contează foarte mult asta și ajungem să ne împrietenim, și dacă deja suntem și prieteni rezistă acea motivație pentru că lucrăm pentru mai bine. Ajungem într-o stare mai bună, evident fără părinți nu putem face nimic. Deci copilul este în centru și în jurul copilului trebuie să fie părinții, terapeuții, tehnicienii, medicii și toată echipa, adică familia, dar copilul este în mijloc.
După ce ne am cunoscut și după ce i-am întrebat ce au făcut până în momentul în care au ajuns aici, în funcție de asta începem discuțiile pentru că sunt mulți care au suferit enorm până au ajuns ca să facă ceea ce trebuie. Au plecat pe alte drumuri, unii sau agravat unii au stagnat dar important e ca a trecut foarte mult timp și s-a pierdut acel timp. Și dacă îi văd că sunt foarte dezamăgiti atunci evident că vorbim altfel, dar niciodată nu am dat speranțe deșarte nimănui, adică cumva trebuie să-i spui un fel de prognostic dar și asta în timp. Ceea ce e bine este că întotdeauna se poate lucra, dacă ai un copil sănătos se poate lucra cu el iar dacă este în creștere sigur putem avea rezultate. Este o limită însă la care trebuie să spui și altceva că s-ar putea să lucrăm pentru a te pregăti pentru o intervenție chirurgicală și ne bucurăm dacă o scoatem de la acea limită care tinde către o intervenție chirurgicală, dar oricum treaba trebuie începută și în timp vedem unde ajungem. Cu părinții, de obicei ne înțelegem foarte bine pentru că pe părinți îi facem terapeuți, acasă părintele este terapeutul și dorim ca, copilul să nu fie dependent de părinte, trebuie să ajungem acolo, unde copilul se poate descurca singur ca să nu aștepte părinții până ajung acasă la 8:00 seara, că la opt seara nu e bine să faci terapie. Dar la început, primele două trei săptămâni, primele două luni e foarte important ca părintele să fie acolo, și de obicei părinții înțeleg mult mai bine decât copiii, după săptămâna asta de tratament intens.
Referitor la prima tabără de scolioză, care s-a organizat anul trecut a fost o minune de eveniment la care nici nu am visat că se poate realiza și la noi. Eu am considerat că trebuia să vină și acest moment ca să facem ceva pentru copii, pentru că nu ajunge să faci doar două ore de terapie pe zi, trebuie să facem și alte activități. În cadrul acelei săptămâni în care stau aici nu avem foarte mult timp pentru că trebuie să învățăm și terapia și toate astea le poți face mai bine când ai învățat deja terapia. A fost o inițiativă foarte bună, e foarte bine că am avut o echipă care m-a ajutat și evident conducerea și toți membrii echipei care s-au implicat, au făcut o din punct de vedere profesional la maxim, a fost o trăire foarte pozitivă. Pentru mine ca om contează cel mai mult ca să văd că cei din jurul meu, și aici mă refer la toată lumea și mai ales la pacienți, la copii să se simtă bine, să-i văd liberi, să le văd personalitatea (pentru că în timpul terapiei nu întotdeauna vedem personalitatea lor) și am dorit de la acea tabără ca să le arătăm că ei pot face și altceva, decât să fie închiși într-o sală și să facă ore de terapie cu ajutorul unui terapeut. Și știm foarte bine că, corsetul înseamnă o încărcare psihică, mai mult o încărcare psihică și mai puțin o încărcare fizică, și asta am vrut să demonstrăm prin diferite sporturi, jocuri și diferite activități.
Scoli camp 2, adică ediția a doua este la un nivel și mai înalt care eu zic că este normal pentru că de câte ori faci un lucru, cu cât îl faci mai mult, ar trebui ca să îți iasă mai bine, avem și copii mai mulți iar noi ne implicăm cu un lot mai mare de profesioniști. Și acum am realizat, când am participat la ședințele de psihoterapie, importanța psihoterapiei, nu am subestimat-o nici până acum pentru că noi ne implicăm foarte mult psihologic cu fiecare copil pentru că altfel nu pot să îl faci ca să lucreze, sar nu suntem psihoterapeuți, putem și noi până la un moment dat dar sunt momente în care ne blocăm și acolo ar trebui să fie un psihoterapeut pe care să îl pot suna ca să vină până aici sau să meargă copilul la el. Acel psihoterapeut trebuie să cunoască copilul și trebuie să cunoască ceea ce facem noi și așa poate ajuta. Săptămâna asta a fost minunată din acest punct de vedere și chiar spun de multe ori că toată recuperarea asta a scoliozei este cel puțin 60% psihologie și restul terapie, deci predominant este psihologia. Dacă am câștigat copilul, el o să facă orice, orice doresc, dacă l-am câștigat, adică dacă l-am convins psihic, el va face orice. Și orele individuale respectiv psihoterapia de grup îi întăresc și mai ales în grupul lor, pentru că vede că nu ești singur asta o să îi dea o doză de motivație și de ambiție care o să țină foarte, foarte mult timp și probabil o să îi schimbe și viața pentru că viitorul lor depinde foarte mult de ceea ce fac acuma. Nu ar trebui să lucrăm de acum înainte fără psihoterapeut, deci ar trebui un psihoterapeut pentru fiecare pacient care este purtător de corset și are scolioză, nu spun că au probleme psihice, doar pentru o discuție ca să înțeleagă mai bine ce se petrece, discutăm o oră separat despre asta, este foarte important și ar fi un pas în față și un ajutor. Categoric ar ajuta și munca noastra, munca asta ar fi mai eficientă dacă de copilul respectiv se va ocupa de câte ori trebuie un psihoterapeut.
Ca să obținem rezultate în tot ceea ce facem ne trebuie o echipă, din echipă trebuie să facă parte pacientul, familia, terapeutul, tehnicianul ortoped, medicul specialist ortoped, medicul de familie, chiar și profesorul de educație fizică, respectiv la unele cazuri medicul chirurg, dar în mare parte mai degrabă terapeutul, medicul specialist, familia și tehnicianul ortoped. Evident că ar trebui să conștientizeze și dirigintele sau chiar toți profesorii de la școală, inclusiv profesorul de educație fizică de problema copilului. Sunt probleme din acest punct de vedere pentru că unii nu înțeleg că, copilul trebuie să plece de la ultimă oră pentru că are o problemă, o problemă serioasă și aș dori ca să conștientizeze toată lumea că, copilul respectiv nu pleacă pentru că dorește să chiulească de la acea oră,ci pleacă pentru că atunci este programat la terapie pe care trebuie să o facă zilnic, și din păcate feedback-ul este destul de negativ de multe ori din partea profesorilor. Când ai o problemă de sănătate ar trebui să fie o prioritate tratamentul acelei probleme de sănătate și nu altceva, nu spun că terapia este mai importantă decât școala, dar trebuie să mergem pe drumuri paralele și școala și terapia. Profesorii ar putea să-i ajute foarte mult pe acești copii dacă ar face parte din echipă, sunt unii care mai dau și note proaste pentru că, copilul a lipsit foarte mult, și nu mi se pare corect, adică arată radiografia și o să vadă problema.
Ca și echipă, echipa de recuperare care este în jurul copilului este în continuă creștere ,din fericire avem doctori care ne ajută, ne sprijină în tot ce facem și au încredere maximă în noi, tot respectul pentru ei, și tot respectul pentru cei care își deschid orientarea cu ceea ce facem noi, pentru că există un medicament pentru scolioză, această terapie este o terapie de bază pentru scolioză și ar trebui să știe toată lumea de ea, cine a cunoscut și a depistat vreodată o scolioză. Aș colabora cu oricine este interesat ca să ajutăm copiii prin tratament conservator cu kinetoterapie care la noi înseamnă terapia Scroth, la noi kinetoterapia pentru scolioză înseamnă terapia schroth și nu altceva. Oricine este bine venit ca să vadă strategia noastră, respectiv dorește să învețe terapia să vadă în ce constă terapia. Contează foarte mult să vorbim aceeași limbă cu medicii specialiști pe care îi respectăm foarte mult și fără ei nu putem să facem absolut nimic, pentru că avem nevoie ca, copiii cu scolioză să fie dirijați către o încorsetare sau către kinetoterapie.
Add Comment