Interviu Monica Ciucă- Psihoterapeut

Rolul psihoterapeutului

Ca orice problemă de natură fiziologică surprinde,  pentru că așa cum o fetiță a spus azi ”de multe ori considerăm că lucrurile sunt și ni se cuvin” și de fapt aflăm, trecând prin provocări că viața este un dar. Probabil că majoritatea pornim de la acest sentiment că în permanență va fi ok, în permanență vei fi sănătos și că în permanență lucrurile vor fi bine, și când povestea asta minunată se destramă și apar orice tulburare de disfuncționalitate este șocul, poate fi negarea atunci ai nevoie de suport, ai nevoie de cineva care să fie obiectiv și care să poată să te însoțească în travaliul tău de acceptare, în această etapă în care ai nevoie ca să afli mai multe, să știi cu ce te lupți, să îți găsești motivația ca să lupți care este extraordinar de importantă și să vezi ce poți face mai bine pentru tine, și să continui darul în viață.

Noi am aflat oarecum întâmplător la un control medical, medicul ne-a spus că este scolioză înainte de a face radiografia, era vizibil, acum un an. Ni sa recomandat kinetoterapie. Pentru noi era un subiect nou, auzisem de scolioză dar atât, nu știam exact metode de recuperare, nu știam perioadă,  nu știam consecințele, care sunt riscurile, ca și familie am fost inițial speriați, ulterior am căutat să găsim răspunsuri, să aflăm cât mai multe, aici este în continuare o problemă sper ca acest material să ajungă să servească această nevoie de informație cu care se confruntă toate familiile cu copii cu scolioză, ar fi foarte ok ca să existe undeva informațiile foarte concret (ce înseamnă, care sunt riscurile, ce variante sunt, ce metode pot fi, unde, cum putem ajunge la acele metode, ce înseamnă corset, care e rolul lui).

Din internet și din cunoștințe am aflat de Ortoprofil și de tehnicile de terapie schroth și de terapia Vojta, dar inițial am apelat la kinetoterapia clasică și dacă inițial am pornit cu entuziasmul ”luptăm, suntem o echipă și luptăm” scolioza Marei a evoluat repede și în defavoarea noastră, și am început să ne simțim presați, și mai speriați și atunci aveam nevoie ca și familie de acești oameni, de terapeuți, aș fi avut nevoie eu și toți ai mei de niște oameni care să nu ne dea certitudini,  pentru că nu au cum să ne dea dar, care să ne spună că sunt soluții, care sunt soluțiile, care sunt riscurile, care sunt oportunitățile, cumva asta a fost problema noastră.

Discutând  cu copiii în tabără toți mi-au spus că era mult mai bine dacă știau de la început,  că pot veni aici, au încercat tot felul de variante și nu întotdeauna au reușit să construiască o relație terapeutică cu cei cu care lucrau, nu întotdeauna  aveau încredere că lucrurile pot funcționa. Iar aici lucrurile sau legat alt fel, avem oameni în primul rând, nu avem terapeuți și asta îmi place foarte mult, aici lucrăm oameni cu oameni și asta am simțit de la început, am simțit căldura, am simțit suport și deși nu ni s-au promis minuni am putut primi și informații, am putut afla și lucrurile care ne preocupau, și copiii simt încredere care este un aliat foarte bun între o relație de orice tip, dar mai ales într-o relație terapeutică.

Reporter:  De cât timp urmează aceste terapii fiica dumneavoastră?

Monica: Din noiembrie anul trecut

Reporter:  Și s-au observat îmbunătățiri?

Monica:   Da, da…Sunt îmbunătățiri doar că, nu ne entuziasmăm foarte tare deoarece este încă în perioada de creștere și așa cum ne-au zis, perioada de creștere este o perioadă în care necesită în permanență control și terapie, până când putem spune că am depășit. Sunt îmbunătățiri vizibile pe radiografie, pe analize cuantificabile, concret  asta ne dă încredere să mergem mai departe să luptăm și mai mult, și asta o ajută și pe Mara ca să vadă că tot efortul pe care îl face ea merită și speranța că vom încheia cu bine, cât mai bine posibil.

Reporter: Legat de această nevoie de abordare multidisciplinară nu ați observat totuși anumite discrepanțe, anumite lipsuri în această comunicare a echipei în momentul în care ați pornit la drum …poate aspectele care ar trebui undeva îmbunătățite.

Monica:  Cred eu, este o părere doar de părinte, în această diferențiere dintre kinetoterapia clasică și terapia schroth lipsea ideea de echipă, nu prea am găsit ideea de echipă, adică,  mergi la medic el te vede și spune da… mergi mai departe, dar nu comunică direct cu  kinetoterapeutul, și apoi practic există mai multe dialoguri bilaterale nu am văzut ideea de echipă, de a se așeza toți la un moment dat la o masă a comunicării și a găsi soluțiile comune cele mai bune.

Am avut emoții, am lucrat și lucrez cu grupuri de dezvoltare și cu adolescenți, dar niciodată cu grupuri cu o temă specifică, nu știam copiii, am văzut programul, programul suna interesant, am venit cu foarte mari speranțe și cu multe planuri, dar aici lucrurile s-au schimbat și s-au schimbat mult în bine, copiii sunt minunati, sunt niște fetițe extraordinare foarte creative  foarte deschise, foarte inteligente, am descoperit atât de multe resurse fantastice și atâta profunzime la un loc cu o emoționalitate intensă cu vulnerabilități, dar e firesc să fie așa, dar   m-au surprins mult în bine, sunt foarte calde, foarte deschise la a se cunoaște,  la a se împrieteni, la a se ajuta, și poate,  singură fiecare nu ar fi reușit să facă atât de multe progrese, s-au făcut progrese fantastice și neașteptate pentru mine ca și psihoterapeut ale lor în comunicare, vorbesc  foarte ușor despre asta, au stat în corset repede și sunt relaxate, participă la foarte multe activități foarte deschise, cu dorința de a comunica, își doresc asta, nu simt de la ele idea de a se izola, de  a se retrage și tot ceea ce faceți voi și toată implicarea, cred că are cel mai bun feedback în zâmbetul lor, în bucuria lor, singura plângere ar fi că se simt prea obosite din cauza  prea multor  activități dar în rest le place foarte mult și cred că ăsta este premiul pentru toți, recompensa pe care o primim noi și în primul rând meritul vostru.

Reporter:  Lasă la o parte latura profesională, de la părinte la părinte care este sfatul tău?

Monica: Să aibă încredere în copil și să fie acolo pentru el, să fie o echipă pentru că se poate, sunt soluții, se rezolvă și așa cum au spus copiii ”orice e posibil”.

Este emoționant, este dureros știm că există oameni cu probleme,  dar când te întâlnești cu ei efectiv te atinge mult mai tare, îți dai seama de limitele tale,  și de faptul că ignorai multe lucruri, te face să te gândești un pic mai mult la nevoile lor și să conștientizezi, dar în același timp pe mine mă ajută să nu uit care sunt obiectivele mele în viață, ce îmi doresc de la familie, ce îmi doresc de la viață, de la copii și să îmi dau seama că sunt foarte multe elemente de detaliu care ne mănâncă, care ne prind în viața de zi cu zi, care ne fac să ne abatem de la lucrurile importante, aceasta este o lecție pe care o reiau și o reînvăț probabil de câte ori este nevoie.

Acum în tabără am conștientizat că psihoterapia individuală are rolul ei, dar cred că psihoterapia de grup este mult mai benefică pentru copii, au de câștigat mai mult din relația lor cu ceilalți care se află în aceeași situație, decât dintre un lucru individual. Psihoterapia individuală are rolul ei pe suport emoțional dar comunicarea dintre psihoterapeut și kinetoterapeut o văd foarte benefică pentru că, dacă știm mai bine cu ce ne confruntăm, și  cunoaștem mai bine copilul cu toate resursele și vulnerabilitățile lui putem să îl ajutăm și să beneficieze mai multe în exerciții efectiv,  știm cum să abordăm relația cu el astfel încât să se simtă cât mai confortabil și  încrezător, ca să obțină cât mai multe evoluții în kinetoterapie, eu cred că acesta este un plus pentru el în momentul în care ne cunoaștem mai bine pentru că e nevoie ca să cunoști puțin copilul, pentru că nu poți aborda aceeași metodă cu toți (ceea ce merge bine cu unul, poate merge mai prost cu  altul).