Cinci motive

Conf. Dr. Vasilescu Dana-medic ortopedie pediatrică

De ce am ales această specialitate? Sunt convinsă că, la fel ca la majoritatea medicilor, la împlinirea profesională au concurat, mai multi factori.

M-am născut în zodia Gemenilor, zodie care le dă celor născuți în ea plăcerea de a citi, de a se informa, de a muncii; ei sunt sociabili, activi, în general dinamici, creatori, cu mare capacitate de comunicare. Toate aceste calități pe care mi le-au dat astrele au sprijinit dorința mea de a urma medicina. Luna lui Florar, luna mai din zodia gemenilor își ia numele de la multitudinea florilor ce înviorează natura adormită din timpul iernii; și așa se explică iubirea mea pentru flori, dar și pentru „florile vieții”, care sunt copiii; când vorbesc depsre copii, vorbesc despre „florile umane”!

Copilăria mi-am petrecut-o în casa bunicilor din partea mamei, casă de care mi-aduc cu drag aminte; nu pentru că era ”mare” (așa o vedeam eu atunci) și frumoasă, cu păsări de curte și animale, cu pomi și cu flori, ci mai ales pentru coloritul ce-l dădea bunicul cu poveștile lui despre copiii pe care-i învăța; îmi povestea de clase comasate, de probleme dificile de spațiu și dotare; bunicul insista la toți copiii să învețe, încerca să-i ajute în problemele lor sociale, dar nu-i lăsa până nu-și însușeau scrisul și cititul. Mama mea a fost profesoară, și ea iubitoare de copii, iar tatăl meu provenea dintr-o familie cu opt frați. Familia mea a fost cea de a doua care mi-a insuflat dragostea pentru copii, pe care am cultivat-o apoi eu, în felul meu!

În copilărie mi s-a părut, apoi experiența profesională mi-a confirmat, că cel mai frumos lucru este să suprimi suferința copiilor, să le redai ocazia să trăiască frumusețile copilăriei, să crească frumoși și puternici pentru ca să se poată bucura de tot ceea ce-i înconjoară, să-și poată parcurge fiecare destinul. Apoi, să-i revezi adulți, părinți la rândul lor, venind cu pruncii să te revadă, pășind cu încrederea că le vei reda și urmașilor lor starea de bine. Cam romanțat, dar… așa a fost.

Toate astea și altele m-au determinat să urmez Facultatea de Pediatrie. Munca cu copiii mi-a adus multe satisfacții ca profesionist. Copiii sunt cei mai buni pacienți; sunt speriați sau chiar disperați la prima întâlnire, atunci când suferă; se uită la tine cu ochii deschiși larg, iar cu celelalte simțuri încearcă să afle dacă „ești un om bun”; dacă ai trecut această primă probă îți acordă încrederea și această încredere este cel mai prețios lucru pe care-l poți obține de la un pacient. Urmează diagnosticul și terapia. Copilului trebuie să-i spui, în felul în care el poate înțelege, ce probleme are și de ce vrei să-l ajuți.

În funcție de vârstă, copilul trebuie luat ca participant activ la terapie; dacă ai reușit de-al avea alături la tratament, succesul este aproape garantat; copilul îți stă alături, cu condiția să-i poți demonstra că ceea ce-i faci este binele lui. El nu prea are experiențe anterioare, nu are multe suferințe și nici multe ”greutăți” așa că munca ta va fi răsplătită repede, odată cu ameliorarea durerii, printr-un zâmbet, prin priviri drăgăstoase și apoi multe zburdălnicii.

Copilul părăsit de familie, rămas în grija altora este și mai cald; te urmărește, te aprobă, îți dăruiește dragostea lui numai să te simtă că-l prețuiești și îi înțelegi suferința chiar dacă nu are pe nimeni care să-l susțină.

În cursul studenției am cunoscut mulți profesori eminenți, iubitori și dăruiți prin munca lor copiilor în clinicile din Cluj-Napoca. Acum când scriu aceste rânduri îmi aduc aminte cu drag de ei. Mă consider discipol al Profesorului Al Varna; a fost un om cu adevărată ținută academică, mult profesionalism și eleganță în gesturile chirurgicale, dar și în relațiile lui cu noi cei tineri și cu pacienții. A fost un om pretențios și sever, dar numai cu vorba și privirea; suferința copilului îl impresiona și noi toți din jurul profesorului trebuia să alinăm suferința copilului; Doamne ferește să fi auzit vreun copil plângând insistent, a suferință, în secție. Eram toți apostrofați pentru lipsa de sensibilitate și lipsa de înțelegere pentru suferința bolnavului. Pofesorul Al. Varna opera cu multă finețe si eleganță. El îmi spunea, că ortopedia nu e prea grea pentru femei, că  ”ortopedia nu cere mare efort fizic, dacă știi să aplici legile fizicii mecanice”.

De aceea mi-a plăcut ortopedia: trebuie să cunoști și să aplici legile fizicii, ale geometriei plane și spațiale, să înțelegi și să aplici noțiunile de biomecanică. Fiecare caz îți cere ceva diferit: fie algebră fie trigonometrie, fie fizică, fie altfel de îndemânare în mânuirea aparaturii specifice și multă, multă medicină. În ultima perioadă tehnica, prin aparatura medicală a luat un avânt extraordinar și de aceea se modifică principiile de tratament al diferitelor boli. Mi-e dragă această dinamică a transformărilor terapeutice, această neliniște științifică, dar care, de multe ori, mă copleșește.

Cine ar fi crezut acum 20 de ani că tehnica de ortezare și protezare se va dezvolta și la noi în țară așa de mult încât aproape să nu poată fi recunoscută persoana protezată sau ca și ortezare poate fi metodă de tratament și de dirijare a creșterii?

Profesorul N. Motioc mi-a insuflat atașamentul pentru copiii cu deficiențe grave fizice; lupta pentru ameliorarea fiecărui prunc bolnav indiferent de situația socială a lui și a familiei din care provenea. Atașamentul față de această categorie de copii îmi este puternic; îi am în jurul meu și la spital, dar și în munca mea din afara lui. Sunt suflete speciale. Îți aduc o altfel de satisfacție, te fac mai bun, îți produc alte împliniri, dar multă sobrietate la suferința lor.

Activitatea în specialitatea de chirurgie și ortopedie pediatrică este o activitate intensă fizică, medicală și foarte multă solicitare psihică, intelectuală și sufletească.

Copilului prin creștere i se modifică forma sistemului osteo-articular permanent, copilul este unul ca sugar sau copil mic și este complet altul la pubertate sau adolescență; așa se explică și diversitatea patologiei acestui sistem până la maturitate. Diversitatea de formă și configurație a scheletului determină și o multitudine de metode terapeutice, de instrumentar pentru realizarea dezideratului anatomic și mai ales a celui funcțional. Oricum ortopedia pediatrică necesită, ca orice activitate chirurgicală, decizii rapide, acțiuni rapide, dar bine gândite după o informare continuă. Este o profesie superbă, care produce multă descărcare de adrenalină medicilor. Asta este frumusețea muncii pentru binele copiilor.

Cam astea sunt cauzele care m-au condus să profeseze și acum după 25 de ani ortopedia pediatrică cu aceeași plăcere ca la început, dar cu mult mai multă responsabilitate.

”Unii pictori transformă soarele într-o pată galbenă, alții transformă o pată galbenă în soare.” – Pablo Picasso