Povestea lui Liviu Pavel

Mie mi-a ieșit prima dată ceva la pulpa piciorului, a ieșit ceva ca o ”carne mai micuță”, eu fiind tânăr la 14, 15 ani nu prea mi-a păsat. La un moment dat ”chestia” de la picior s-a mărit și la 17 ani am fost la Suceava la un doctor care mi-a spus ca să mă duc la Iași. Am fost la Iași la un doctor foarte în vârstă care m-a operat la pulpa piciorului și după câteva luni mi-am revenit. La 18 ani am plecat în Germania și între timp ”chestia” din spate de la genunchi s-a mărit și a început să mă doară, piciorul a început să îmi amorțească. Am mai plecat încă o vară în Germania iar când m-am întors acasă, în octombrie am fost la control în Cluj. Am făcut RMN, iar când a văzut medicul rezultatele și-a pus mâna în cap și a spus ”Liviu unde ai stat până acuma?”. Și mi-a explicat că atunci când îmi amorțea piciorul ”chestia” îmi strangula vena

Pe 10 noiembrie m-a operat, m-a deschis de sus până jos tot, a încercat să îl salveze, dar mi-a spus că există riscul ca să rămân paralizat pe anumite părți și întradevăr aveam anumite părți unde nu îmi mai simțeam piciorul, nu puteam să îl mișc, timp de o săptămână piciorul nu și-a revenit deloc ceea ce era un semn că trebuie amputat. Am reușit să trec peste cu zâmbete iar când veneau medicii la vizită le spuneam ”E chiar bine, nu mai am 5 unghii de tăiat, nu îmi mai îngheață piciorul iarna” (râzând).  Erau medicii deprimați dar eu nu și încercam să îi fac să zâmbească.

Viața mea s-a schimbat în bine, pentru că, chestia asta te maturizează automat și trebuie să te gândești că trebuie să îți faci un rost în viață

Sunt multe chestii în viață peste care trebuie să treci, iar eu la 22 de ani am depășit foarte multe situații. Viața mea chiar s-a schimbat în bine, am realizat cine este lângă mine, am avut foarte mulți prieteni care m-au susținut.

Este puțin mai greu că nu mai pot face activitățile chiar așa de rapid , dar le fac.

Nu sunt genul de om care să stau numai în fața televizorului, am avut o perioadă dar a durat foarte puțin și s-a demodat televizorul pentru mine. Îmi caut de muncă nu neapărat în România și afară pentru că știu și engleză și germană, vreau să plec nu vreau să stau și să nu fac nimic. Viața merge înainte nu se oprește aici chiar dacă mi-am pierdut un picior.

Familia mea m-a sprijinit foarte mult. Ei au fost afectați mai mult decât mine dar a trecut perioada aia și acum suntem bine, chiar foarte bine. Eu i-am ridicat și când eram la spital iar mama era foarte afectată eu îi spuneam ”Dacă doctorii au spus că sunt ok tu de ce te stresezi?” Eu stau liniștit că totul o să fie bine și chiar a fost bine.

La noi în România toți sunt ceva gen ” Ce o pățit ăsta” și se uită lung. O singură dată în Ungaria am pățit cu un băiețel care m-a văzut fără proteză și era foarte curios unde mi-am ascuns piciorul și se uita lung, punea mâna ca să vadă daca e ascuns, a fost foarte comică situația. La noi în România se uită oamenii după mine tot timpul, în străinătate sunt curioși și întreabă ce am pățit dar nu se uită ciudat, iar ei nu văd o problemă pentru ceea ce am eu. Nu am picior asta este, defapt îl am și chiar ”este mai șmecher decât al celorlalți”.

Mi-a fost ciudă că nu puteam să alerg și apare chestia de gelozie  când vedeam alte persoane că aleargă pentru că eu sunt tânăr și nu pot să alerg. Dacă eram mai bâtrăn mai ziceam ”Da, am rămas fără un picior nu este problemă” dar când știu că alergem ”de îmi rodeam papucii efectiv” și acum nu mai pot.

Ceea ce îmi propun prima dată este să îmi fac o proteză de alergat, și mai am un vis ca să sar cu parașuta.

Așa cum sunt, sunt bine. Viața nu se termină aici, viața poate să meargă înainte prin multe, multe oportunități, o să apară oportunități la care nu va-ți gândit niciodată. O să realizați că oamenii sunt minunați li viața este chiar drăguță care merită trăită din plin. Și oricum ați fi, să nu vă ascundeți, pentru că sunteți poate chiar mai buni decât cei care au două picioare.

Mie mi-a ieșit prima dată ceva la pulpa piciorului, a ieșit ceva ca o ”carne mai micuță”, eu fiind tânăr la 14, 15 ani nu prea mi-a păsat. La un moment dat ”chestia” de la picior s-a mărit și la 17 ani am fost la Suceava la un doctor care mi-a spus ca să mă duc la Iași. Am fost la Iași la un doctor foarte în vârstă care m-a operat la pulpa piciorului și după câteva luni mi-am revenit. La 18 ani am plecat în Germania și între timp ”chestia” din spate de la genunchi s-a mărit și a început să mă doară, piciorul a început să îmi amorțească. Am mai plecat încă o vară în Germania iar când m-am întors acasă, în octombrie am fost la control în Cluj. Am făcut RMN, iar când a văzut medicul rezultatele și-a pus mâna în cap și a spus ”Liviu unde ai stat până acuma?”. Și mi-a explicat că atunci când îmi amorțea piciorul ”chestia” îmi strangula vena

Pe 10 noiembrie m-a operat, m-a deschis de sus până jos tot, a încercat să îl salveze, dar mi-a spus că există riscul ca să rămân paralizat pe anumite părți și întradevăr aveam anumite părți unde nu îmi mai simțeam piciorul, nu puteam să îl mișc, timp de o săptămână piciorul nu și-a revenit deloc ceea ce era un semn că trebuie amputat. Am reușit să trec peste cu zâmbete iar când veneau medicii la vizită le spuneam ”E chiar bine, nu mai am 5 unghii de tăiat, nu îmi mai îngheață piciorul iarna” (râzând).  Erau medicii deprimați dar eu nu și încercam să îi fac să zâmbească.

Viața mea s-a schimbat în bine, pentru că, chestia asta te maturizează automat și trebuie să te gândești că trebuie să îți faci un rost în viață

Sunt multe chestii în viață peste care trebuie să treci, iar eu la 22 de ani am depășit foarte multe situații. Viața mea chiar s-a schimbat în bine, am realizat cine este lângă mine, am avut foarte mulți prieteni care m-au susținut.

Este puțin mai greu că nu mai pot face activitățile chiar așa de rapid , dar le fac.

Nu sunt genul de om care să stau numai în fața televizorului, am avut o perioadă dar a durat foarte puțin și s-a demodat televizorul pentru mine. Îmi caut de muncă nu neapărat în România și afară pentru că știu și engleză și germană, vreau să plec nu vreau să stau și să nu fac nimic. Viața merge înainte nu se oprește aici chiar dacă mi-am pierdut un picior.

Familia mea m-a sprijinit foarte mult. Ei au fost afectați mai mult decât mine dar a trecut perioada aia și acum suntem bine, chiar foarte bine. Eu i-am ridicat și când eram la spital iar mama era foarte afectată eu îi spuneam ”Dacă doctorii au spus că sunt ok tu de ce te stresezi?” Eu stau liniștit că totul o să fie bine și chiar a fost bine.

La noi în România toți sunt ceva gen ” Ce o pățit ăsta” și se uită lung. O singură dată în Ungaria am pățit cu un băiețel care m-a văzut fără proteză și era foarte curios unde mi-am ascuns piciorul și se uita lung, punea mâna ca să vadă daca e ascuns, a fost foarte comică situația. La noi în România se uită oamenii după mine tot timpul, în străinătate sunt curioși și întreabă ce am pățit dar nu se uită ciudat, iar ei nu văd o problemă pentru ceea ce am eu. Nu am picior asta este, defapt îl am și chiar ”este mai șmecher decât al celorlalți”.

Mi-a fost ciudă că nu puteam să alerg și apare chestia de gelozie  când vedeam alte persoane că aleargă pentru că eu sunt tânăr și nu pot să alerg. Dacă eram mai bâtrăn mai ziceam ”Da, am rămas fără un picior nu este problemă” dar când știu că alergem ”de îmi rodeam papucii efectiv” și acum nu mai pot.

Ceea ce îmi propun prima dată este să îmi fac o proteză de alergat, și mai am un vis ca să sar cu parașuta.

Așa cum sunt, sunt bine. Viața nu se termină aici, viața poate să meargă înainte prin multe, multe oportunități, o să apară oportunități la care nu va-ți gândit niciodată. O să realizați că oamenii sunt minunați li viața este chiar drăguță care merită trăită din plin. Și oricum ați fi, să nu vă ascundeți, pentru că sunteți poate chiar mai buni decât cei care au două picioare.

Add Comment