Interviu George Ruță- Kinetoterapeut

Eu, inițial nu am știut asta de mic, sau că asta vreau să fac, sau că acesta este visul meu. Am terminat liceul, eu am fost sportiv, făceam fitness după care am spus că trebuie să fac ceva mai mult, în sală întâlneam oameni care aveau diverse probleme ”Mă doare umărul fă-mi și mie niște exerciții” pentru că știau că unele exerciții te fac să scapi de durere, eu nu aveam aceste cunoștințe,  aveam cunoștințe legate doar de sport de performanță și am vrut să mă documentez mai mult despre partea asta ce aș putea eu să fac,  ulterior am aflat că e o ramură de medicină și am început să mă documentez.

După liceu am stat un an acasă și m-am pregătit pentru admitere, am învățat anatomia și tot ce trebuia, am dat admiterea și cam asta este povestea legată de alegerea acestei meserii. Și da am observat că mi se potrivește din acest aspect,  am lucrat cu oamenii din liceu și oricum a trebuit să schimb puțin aspectele de la partea de profilaxie ” Hai să slăbim și Să arătăm bine”  am trecut la partea de sănătate  unde trebuia să știi și puțină patologie.

Reporter:  Ești un terapeut Schroth, de cât timp?

George:  Sunt terapeut schroth de un an și ceva …

Reporter:  Este dificil să lucrezi cu adolescenții pe această afecțiune?

George:  Părerea mea este că fiecare își face stilul lui, de exemplu eu am abordat stilul în care să mă pun în pielea lor și mă gândesc când eram eu adolescent și cum aș fi primit eu o veste de genul și cum am putea să găsim o soluție care să împace pe toată lumea. Inițial adolescentul  își vede doar partea lui că pe ei nu prea îi interesează, mai mult  interesați sunt părinții, pe adolescent îl interesează că este inestetic, că îl incomodează, nu se gândește pe viitor, se gândește foarte mult la prezent și atunci încerc să mă pun în pielea lor și să găsim niște soluții împreună. Eu așa abordez problema, nu merg pe principiul ”eu îți impun și tu nu faci și mă dezamăgești pe mine”  trebuie să înțeleagă că e pentru el și ca să îi fie lui bine.

Reporter: Ai participat la ambele ediții Scoli Camp, ce înseamnă pentru tine  această experiență?

George: E foarte interesant, adică am văzut adolescenți cu care nu am lucrat, practic diverse tipuri de oameni, unii sunt mai introvertiți alții înțelegeau despre ce e problema, alții făceau pentru părinți nu neapărat pentru ei, unii nu înțelegeau exact cum stă treaba.

S-au cunoscut, au lămurit între și și-au dat seama că nu este chiar așa o problemă gravă, cel puțin părerea mea, eu asta încerc să le explic că este ceva temporar, dacă ne focusăm acum pe problema o să rămână doar ceva temporar, dacă nu în timp poate să fie ceva mai complicat,  trebuie să prevenim acele complicații care o să apară.

Reporter:  Un principiu al taberei este mișcarea în corset și din experiența ta cu acești pacienți cum văd ei purtarea corsetului, acceptarea lui, este un dușman corsetul?

George: Inițial este… pentru ei, vin cu ideea că se simt blocați, că nu pot să facă nimic, că nu pot să se miște, că nu au mobilitate, dar asta încercăm noi să facem să facă mișcare, să facă exerciții fizice în corset, diverse sporturi de echipă ( volei sau badminton) orice poți să faci în corset doar că nu ești la fel de mobil, dar nu e contraindicat mai nimic în corset, până poți să și înoți în corset..

Reporter:  Asocierea între kinetoterapie și psihoterapie este un al doilea principiu al taberei și ai avut ocazia să vezi rezultatele ambelor tabere, ce te-a impresionat prin  această muncă interdisciplinară dintre  psiholog și Kinetoterapeut ?

George: Este foarte impresionantă partea cu acele joculețe, inițial începi ca niște jocuri (Hai să desenăm,  hai să spunem o poveste) să interacționăm prin diferite  joculete, iar la sfârșit, când tragi niște concluzii le leagă despre terapie ”Cum să ajungi așa de la niște jocuri la viața reală” și cu aceea situație pe care unii dintre copii o privesc tragică dar de fapt, cum ziceam, e doar o problemă temporară și mi se pare că se îmbină foarte bine, se adaptează exact la stilul lor de a gândi, mie mi sa părut că a avut niște rezultate spectaculoase chiar și pentru mine și pentru viața de zi cu zi, îți dai seama că depinzi de cei din jurul oarecum, că ai uneori nevoie de sprijin, și îți dai seama că ajută această terapie.

Reporter:  Ca și kinetoterapeut cu fiecare pacient dezvolți două  relații: una cu pacientul iar una cu familia lui, cum sunt cele două relații în comparație?

George: Oarecum, pentru cei din familie totul se bazează pe timp (cât durează, ce trebuie să facă, când va fi bine, va fi bine, cât de bine va fi), depinde de la situație la situație, și atunci trebuie să ne gândim că organismul uman nu e chiar ca o mașinărie în care pui o piesă după aceea o altă piesă și e ca nou, nu o să ști niciodată cât evoluează și în ce prognostic evoluează. Părinții trebuie să fie pregătiți pentru orice și atunci le explicăm că poate să fie și situații mai puțin bune, bune sau chiar foarte bune și că depinde de la o perioadă la alta, de aceea se fac și investigații periodic ca să vedem evoluția, a fost o evoluție foarte bună sau dimpotrivă una puțin mai bună. Totul depinde de copil în sine și aici intervine relația terapeut adolescent (Hai să găsim o soluție să lucrăm, să ne focusăm cele 50 de minute de terapie propriu zis, în medie cam atât durează terapia  și să ne deconectăm de orice alte activități și să lucrez). Pe părinte îl interesează foarte mult aspectele de evoluție, și pe copil îl interesează cât timp o să lucreze terapia asta, li se pare foarte greu că nu au timp, că nu au poftă,  că e cald, că e vacanță, mereu sunt scuze dar, trebuie să își dorească el ca să facă, și acolo trebuie să lucrăm noi și din nou revin la acea parte în care mă pun în pielea lor, dacă aș fi primit o veste ca asta că trebuie să faci 50 de minute de

terapie, nu cred că sună așa de bine atunci, dar dacă discutăm și facem să înțeleagă că pe viitor o să aibă niște beneficii eu zic că rezultatele sunt favorabile, nu sunt singuri, este ceva temporar,  este ceva ce se poate rezolva ,nu e un capăt de lume și este necesar ca să rămână la activitățile de dinainte pentru ca am  întâlnit situații  în care făceau sport de performanță, erau activi pe urmă și datorită miturilor ”port corset, nu mai ies, nu mai fac”, nu pot să îmi fac singur treaba, nu pot să-mi car rucsacul, trebuie să fie aceeași adolescenți de dinainte să îți vezi de treaba ta să interacționezi cu oamenii, să nu se izoleze.

Add Comment